Alex Pescar este programator și antreprenor originar din România, stabilit de mai bine de un deceniu în sudul Republicii Moldova. Aici și-a întemeiat familia și și-a continuat activitatea profesională, transformând experiența acumulată în programare în soluții pentru nevoile concrete ale afacerilor locale.

Este creatorul SmartCafé, un program născut dintr-o problemă întâlnită în propria afacere și utilizat astăzi de peste 100 de clienți din întreaga țară. Ne bucurăm să-l avem alături ca participant la Business Breakfast, Cahul Business Summit, traininguri și alte inițiative ale Centrului Inotek.

În povestea de mai jos, Alex vorbește, cu propriile cuvinte, despre parcursul său profesional, începuturile SmartCafé și legătura cu Republica Moldova.

„Totul a început cu un calculator cu ecran verde

Povestea mea în IT a început undeva prin 1995, aproape din curiozitate. Eram copil și m-am înscris la Clubul Copiilor din Hunedoara, România. Acest club era un loc în care puteai descoperi tot felul de lucruri, fiind structurat mai multe secții, una una dintre ele era programarea.

Nu știam atunci că alegerea aceea, făcută mai mult din curiozitate, avea să-mi influențeze întreaga viață profesională. Laboratorul de programare era ceva ce astăzi ar părea aproape desprins din altă lume. Erau în jur de 25 de calculatoare. Spun „calculatoare” pentru că, privite cu ochii de astăzi, erau foarte diferite de ceea ce ne imaginăm când auzim acest cuvânt. Erau practic niște tastaturi conectate la monitoare alb-negru, iar din câte îmi amintesc, imaginea avea mai degrabă o tentă verzuie.

Monitoarele funcționau ore întregi și degajau o căldură pe care mi-o amintesc și acum. Dar mai mult decât căldura, îmi amintesc mirosul de praf încins, care, după atâția ani, parcă îți rămân tipărite în creier. Dacă aș intra astăzi într-o încăpere în care aș simți exact acel miros, probabil că pentru câteva secunde m-aș întoarce în laboratorul acela din Hunedoara. Anume în acest laborator din cadrul clubului copiilor din oraș am început să programez în QBasic.

Nu aveam internet. Nu aveam tutoriale pe YouTube. Nu exista Google și, evident, nici ChatGPT. Aveam calculatorul, un manual și curiozitatea de a vedea ce se întâmplă dacă schimb o linie de cod. Și poate că tocmai asta a fost partea frumoasă. Nu puteam să caut imediat răspunsul. Trebuia să încerc, să greșesc, să modific și să încerc din nou.

La aproximativ doi ani după ce am intrat în acel club, am avut parte de un moment care pentru mine a fost extraordinar. Laboratorul a fost dotat cu un PC Pentium I. Pentru cineva care era obișnuit cu calculatoarele din laborator, acel computer părea aproape ceva incredibil. Avea unitate centrală, o tastatură aparte și un monitor color. Monitor color. Astăzi pare un detaliu banal, dar atunci era o adevărată plăcere să stau în fața lui și pur și simplu să-l privesc „lucrând”. Calculatorul rula Windows 95, iar eu am început să lucrez cu Pascal.

Pascal a fost unul dintre limbajele care au format generații întregi de programatori. Pentru mine a fost perioada în care am început să înțeleg că un calculator nu este doar o mașină pe care rulează programe făcute de alții. Puteam să-i spun eu ce să fac. Și asta mi s-a părut fascinant.

Tot în acea perioadă am avut șansa să primesc din Statele Unite ale Americii un alt computer. Pentru mine, accesul la aceste calculatoare a însemnat foarte mult. Am avut posibilitatea să experimentez, să învăț singur și să-mi dezvolt treptat abilitățile de programator.

Au urmat ani în care programarea a devenit din ce în ce mai importantă pentru mine. Am participat la olimpiade și concursuri de informatică, atât la programare, cât și la informatică aplicată. Nu era doar despre a scrie cod. Era despre a găsi soluții, despre logică, despre a privi o problemă dintr-un unghi diferit și despre a nu renunța atunci când prima soluție nu funcționa.

Mai târziu, în perioada facultății, programarea a ajuns să fie parte dintr-un proiect mult mai neobișnuit. Pentru lucrarea mea de masterat am folosit ceea ce învățasem pentru a dezvolta un software care calcula amerizarea pe planeta Marte. Da, pe Marte. Poate suna neobișnuit, dar proiectul avea un scop foarte concret: realizarea unor simulări necesare în domeniul fizicii. Iar ceea ce mă bucură și astăzi este faptul că software-ul respectiv nu a rămas doar o lucrare de masterat uitată într-o arhivă. Este folosit și astăzi în cadrul Facultății de Fizică a Universității de Vest din Timișoara pentru simulări pentru amerizare.

Pentru mine, acesta a fost unul dintre acele momente în care am realizat că programarea poate fi mult mai mult decât un job. Poți să construiești ceva care să fie folosit de alți oameni. Poți să iei o problemă dintr-un domeniu despre care poate nu știi foarte multe și să creezi un instrument care să o rezolve.

Moldova

În jurul anului 2012 am ajuns în Republica Moldova. După toți anii în care programarea făcuse parte din viața mea, am început să privesc lucrurile de aici dintr-o perspectivă diferită.

Mi-am dat seama destul de repede că experiența pe care o acumulasem putea fi utilă într-o piață în care existau foarte multe lucruri de construit și de modernizat. Am observat că existau multe afaceri care aveau nevoie de software, dar care fie nu aveau astfel de soluții, fie foloseau programe care nu erau adaptate realității lor. Pentru mine, asta nu a fost neapărat un dezavantaj. Din contră. Am văzut o oportunitate. Mi-am spus că dezvoltarea de software pentru diferite domenii din Republica Moldova este nu doar posibilă, ci și necesară. Dar adevărata schimbare avea să vină câțiva ani mai târziu și, într-un fel, din propria mea afacere.

În 2016 am deschis o pizzerie în orașul Taraclia. La început eram concentrat, evident, pe partea de restaurant. Să găsim furnizori, să organizăm lucrurile, să servim clienții și să facem ca afacerea să funcționeze. Dar nu a trecut foarte mult timp până când am început să înțeleg că administrarea și gestionarea unei astfel de afaceri nu puteau fi făcute eficient fără un program care să facă o mare parte din această muncă.

Realitatea era destul de simplă. Conturile clienților erau pe hârtie. Puteau fi rescrise oricând. Încasările puteau deveni rapid un haos. Folosirea aparatului de casă era un chin. Toate acele coduri PLU trebuiau memorate sau trebuia să ai liste cu ele lângă aparat. Iar stocurile în timp real? Erau aproape un vis frumos. Știam însă să programez. Și am început să mă gândesc: dacă nu există un program care să-mi rezolve problemele, de ce să nu-l construiesc eu?

Așa a apărut prima versiune a SmartCafé. Nu a început într-un birou, cu o echipă de marketing, un plan de business complicat și o strategie făcută pentru următorii cinci ani. A început într-o pizzerie. Am construit programul pentru mine. Aveam nevoie să văd ce se întâmplă cu vânzările, cu produsele, cu stocurile, cu comenzile și cu banii. Aveam nevoie ca lucrurile să fie mai simple și mai controlabile. Și, pe măsură ce lucram la el, am început să observ ceva. Problema mea nu era doar problema mea. Foarte multe restaurante, cafenele și baruri aveau exact aceleași dificultăți. Atunci am înțeles că software-ul pe care îl construisem pentru propria afacere putea deveni un produs.

Primii clienți nu au întârziat să apară. Orașul Cahul a avut un rol important în povestea noastră. Fiind relativ aproape de Taraclia, acolo am găsit primii clienți care au avut încredere în ceea ce făceam. Pentru noi, Cahul a fost o adevărată rampă de lansare. De acolo lucrurile au început să crească. Un client venea cu o problemă. Rezolvarea acelei probleme ne arăta o altă nevoie. Apoi venea un alt client, cu o altă situație. Și, fără să ne dăm seama, SmartCafé începea să fie construit nu doar din ceea ce credeam noi că trebuie să conțină un astfel de program, ci și din problemele reale ale oamenilor care îl foloseau. Cred că acesta este unul dintre motivele pentru care produsul a evoluat atât de mult. Noi tratăm fiecare client individual. Fiecare afacere are particularitățile ei. Fiecare proprietar lucrează puțin diferit. Fiecare domeniu are propriile probleme. Fiecare proiect ne învață câte ceva. Ne perfecționează, ne obligă să găsim soluții noi și ne dezvoltă și pe noi.

Astăzi, la aproximativ zece ani de la începutul acestui drum, SmartCafé are peste 100 de clienți la nivel național. Când mă uit în urmă, mi se pare interesantă legătura dintre toate etapele.

Am început în 1995 într-un laborator din Hunedoara, cu QBasic și niște calculatoare cu monitoare care încălzeau încăperea. Am trecut prin Pascal, Windows 3.1, Windows 3.11, Windows 95, concursuri și olimpiade de informatică. Am ajuns să dezvolt un program pentru simularea amerizării pe Marte, program care este folosit și astăzi în cadrul Facultății de Fizică a Universității de Vest din Timișoara.

Am ajuns în Republica Moldova și apoi am deschis o pizzerie. Iar pizzeria aceea m-a făcut să mă întorc la ceea ce făceam de când eram copil: programarea.

Doar că de această dată nu mai programam pentru un concurs și nici pentru un proiect universitar. Programam pentru probleme reale.

Ce am învățat în toți acești ani

În timp, am înțeles că un program bun nu începe neapărat de la cod. Începe de la o problemă. Trebuie să înțelegi ce îl doare pe omul din fața ta, ce îl face să piardă timp, bani sau energie și abia după aceea să te gândești dacă tehnologia poate rezolva acea problemă. Probabil acesta este și unul dintre motivele pentru care toate proiectele la care am lucrat ne reprezintă. Fiecare a însemnat ceva. Fiecare ne-a învățat ceva. Fiecare ne-a obligat să fim mai buni.

Astăzi avem AI. O mare parte din cod poate fi generat cu ajutorul inteligenței artificiale. Uneori AI-ul poate scrie chiar și cea mai mare parte din codul unei funcționalități, însă acest lucru nu înseamnă că programatorul a devenit inutil. Din contră! Cu cât instrumentele devin mai puternice, cu atât devine mai important să înțelegi ceea ce construiești.

Codul generat de AI trebuie înțeles, verificat, testat și adaptat. Trebuie să știi dacă soluția este corectă, dacă este sigură, dacă poate fi întreținută și dacă rezolvă cu adevărat problema pentru care a fost creată. AI-ul schimbă meseria de programator. Nu o elimină!

Ce i-aș spune unui tânăr

Dacă ar fi să mă întorc pentru câteva minute la copilul care eram în 1995 și să-i spun ce îl așteaptă, probabil că nu m-ar crede.

Nu cred că mi-ar fi spus cineva atunci că programarea pe care o învățam într-un laborator cu monitoare alb-negru avea să devină meseria mea și că, peste mai bine de 30 de ani, voi sta în fața unor sisteme incomparabil mai puternice și voi construi software folosit de afaceri din Republica Moldova.

De aceea, dacă astăzi un tânăr mă întreabă dacă merită să aleagă IT-ul, i-aș spune să nu se gândească în primul rând la salariu, la birourile moderne sau la ceea ce vede pe internet. Să se gândească dacă îi place să descopere cum funcționează lucrurile. Dacă îi place să caute soluții. Dacă poate să stea ore întregi în fața unei probleme și să nu renunțe până când găsește o rezolvare. Pentru că asta este, în fond, programarea. Nu este doar despre cod. Este despre gândire, răbdare, creativitate și dorința de a construi ceva.

Și mai este ceva ce aș vrea să le spun:

Nu așteptați să aveți condițiile perfecte ca să începeți!

Eu am început cu un calculator care astăzi probabil ar părea o relicvă. Nu aveam internetul pe care îl avem astăzi, nu aveam tutoriale video, nu aveam inteligență artificială care să ne explice o problemă în câteva secunde.

Dar aveam curiozitate, iar uneori, asta este suficient pentru primul pas.

Nu știu unde va ajunge IT-ul peste încă 30 de ani. Probabil că nici nu putem să ne imaginăm corect. Dar știu un lucru: vor exista mereu probleme care trebuie rezolvate și oameni care vor trebui să inventeze soluțiile.

Poate că unul dintre acei oameni este un tânăr care astăzi încă nu știe că îi place programarea. Poate doar nu a avut încă primul lui calculator cu ecran verde. Eu nu am început în 1995 cu un plan de carieră. Am început pentru că eram curios și am vrut să văd ce poate face un calculator; curiozitatea aceea m-a dus de la QBasic la Pascal, de la un PC Pentium I la simulări pentru planeta Marte și, mai târziu, la software pentru afaceri din Republica Moldova.

Dacă există un lucru pe care l-aș schimba, probabil că nu ar fi alegerea de a intra în IT. Din contră! Privind în urmă, cred că acea înscriere făcută aproape din curiozitate, într-un club al copiilor din Hunedoara, a fost una dintre cele mai importante alegeri pe care le-am făcut în viață. Și poate că asta este cea mai simplă concluzie pe care o pot transmite unui tânăr:

Nu trebuie să știi unde vei ajunge, trebuie doar să începi, iar apoi să rămâi curios.”