Nicu Cociorva are 21 de ani, este originar din Leova, studiază în anul III la Universitatea Tehnică a Moldovei și este antreprenor. Interesul său pentru tehnologie a apărut în copilărie, iar în adolescență a descoperit inteligența artificială urmărind cum erau dezvoltate modele pentru mașini autonome.

De atunci, a lucrat la zeci de proiecte. Unele au evoluat, altele au rămas la etapa de experiment, însă fiecare a contribuit la formarea sa profesională. Astăzi, Nicu gestionează și dezvoltă Clone AI, o companie care creează soluții de automatizare și „angajați virtuali” bazați pe inteligență artificială. De asemenea, este implicat în dezvoltarea aibani.md, un produs care facilitează accesul antreprenorilor la finanțare, și Iris, o soluție de securitate cibernetică.

O discuție despre inovare, lecții învățate din eșec și puterea comunității în antreprenoriat.

Nicu, cum ți-au influențat primii ani petrecuți la Leova ambiția și felul în care abordezi proiectele tale astăzi? Există anumiți oameni sau momente de acolo care te-au marcat?

Leova este un oraș foarte mic și, cum tot timpul consumam conținut din State, îmi dădeam seama cât de mic este orașul. Așa că am început să caut alte locuri din țara asta, ca să găsesc oameni care au dezvoltat lucruri mult mai mari. Am fost mereu pasionat de oameni care țintesc cât mai sus, deși nu aveam un criteriu fix și nici câteva exemple anume. Tot timpul m-am străduit să înțeleg pe ce anume s-au concentrat acei oameni pe care îi aveam ca reper și care au fost momentele-cheie care i-au dus acolo.

Iar legat de oamenii care m-au marcat, nu cred că există un număr fix. Cred că fiecare om cu care am interacționat, chiar și cinci minute, o singură dată în viață, la vreo sesiune de networking, m-a influențat.

Iar dacă privim spre domeniul în care activezi azi, cum a apărut fascinația ta pentru tehnologie?

Tehnologia m-a atras încă de mic. Am participat la toate proiectele la care aveam acces, iar lucrurile au evoluat firesc, dintr-un proiect în altul. Prin clasa a 9-a am înțeles că atracția mea cea mai puternică este pentru software și, încă de atunci, mi-am conturat ideea că asta vreau să fac tot restul vieții.

Cu inteligența artificială povestea a început în 2016, când am dat pe YouTube peste niște clipuri în care se construiau modele de machine learning pentru mașini care se conduc singure. M-a fascinat gândul că poate exista ceva capabil să învețe singur. Deși eram mic, am simțit chiar de atunci potențialul enorm al domeniului. Am început să studiez AI și ML în mod serios prin clasele a 11-a și a 12-a, iar asta mi-a definit drumul. În anul 1 de facultate am văzut cât de mare este potențialul pe piață și am decis să deschid propria companie.

Mulți tineri au idei în facultate, dar puțini deschid o companie din anul I. Ce te-a motivat pe tine să nu mai aștepți, ci să acționezi?

Ideea e că a deschide o companie e simplu — contează mai mult proiectul pe care vrei să-l dezvolți și oamenii. Dar până la această companie, din anul 1, au fost multe alte proiecte, încă din liceu. Iar în momentul în care a apărut tracțiune pe serviciile noastre, atunci am deschis și forma juridică oficială.

Cum arată o zi din viața ta și cum reușești să împaci facultatea cu antreprenoriatul?

În general, totul este despre muncă, apeluri și seri lungi de lucru cu echipa — brainstorming, discuții cu alți oameni. Asta înseamnă că sacrifici din viața personală: serile cu prietenii, timpul petrecut cu familia. La universitate mă străduiesc să iau maximum din ce reușesc, iar în rest lucrez în pauze, așteptând să înceapă cursul. Dar e doar o perioadă.

Până să ajungi la Clone AI, ce alte proiecte ai mai avut și ce ai învățat din ele?

Înainte de Clone AI au fost zeci de proiecte. Dacă e să menționez câteva: AEGI, un produs de securitate cibernetică construit în jurul inteligenței artificiale, care făcea scanare continuă și ajuta companiile să își identifice vulnerabilitățile și punctele critice. Înainte de asta a fost CoffeeConnect, unde am creat o mică comunitate în care oamenii aveau ocazia să își dezvolte propriile pet projects. Viziunea era să ajungem la o companie cu departamente hibride, capabilă să lanseze produse „pe bandă rulantă”, ca să creștem șansele ca unul dintre ele să aibă succes.

Am mai făcut automatizări pentru media, sisteme care ajutau companiile să extragă insights și să își susțină echipele de vânzări, un „second brain for business” și multe altele. Fiecare dintre aceste proiecte m-a învățat ceva, dar cel mai mult m-au învățat oamenii alături de care le-am dezvoltat. Cred foarte mult în învățarea continuă: pentru mine, studiile formale și studiul individual merg mână în mână, iar fiecare proiect la care am lucrat a fost, la rândul lui, o etapă de formare.

Astăzi, eforturile tale se concentrează pe Clone AI și pe concepte precum „angajații virtuali”. Pentru cineva din afara domeniului, ce înseamnă concret acest lucru și cum schimbă modul în care lucrează o companie?

O companie are nevoie de resurse umane și de know-how-ul acestora și, în plus, toți acești oameni trebuie să se ocupe în mare parte de partea operațională a afacerii și de execuție. Dar, datorită tehnologiei, noi putem să creăm așa-numiții „angajați virtuali", care se ocupă de execuție. Iar acești angajați pot fi clonați oricât este necesar, pentru a executa un job mai rapid și mai calitativ. Există însă oameni care nu pot fi înlocuiți, așa că pentru ei creăm așa-numiții „asistenți", care le permit să își facă lucrul mai rapid sau îi ajută să îl facă mai calitativ.

Privit din exterior, parcursul tău poate părea foarte rapid. Ce nu se vede din spatele lui și care a fost momentul care te-a pus cel mai mult la încercare?

Eu nu cred că este rapid, mai ales față de țintele pe care mi le-am setat. Dar chiar și ținând cont de asta, în spate stă doar foarte multă muncă, drumuri și un mindset setat pe obținerea de rezultate: iterații rapide, schimbări rapide, dar calculate, tot timpul cu gândul la următorii trei pași. Și mereu ne-am pus problema cum putem face x7, x20, x100 cu aceleași resurse și cât mai rapid.

În discuțiile noastre ai menționat că „tehnologia se schimbă, dar oamenii rămân”. Cum se reflectă această convingere în deciziile tale și în modul în care îți conduci echipa?

Pe plan profesional, prefer să fiu pragmatic. Deciziile trebuie analizate foarte bine: nu caut rezolvări de moment, ci soluții sustenabile pe termen lung. O altă lecție importantă este că cea mai valoroasă resursă sunt oamenii — tehnologia se schimbă de la an la an, oamenii rămân, și de aceea investesc în relații la fel de mult ca în produse. E o listă care continuă și care se va scrie pe tot parcursul vieții.

Pe plan personal, cred că ar trebui să fim mai împăciuitori, mai empatici și mai conectați cu noi înșine, să facem ceea ce simțim cu adevărat — și să nu luăm decizii bazate pe standarde fantomă sau pe ego.

Dincolo de abilitățile tehnice, ce cauți cel mai mult la un partener de business sau la un membru al echipei?

În general, un partener, indiferent de momentul din viață în care se află, trebuie să fie gata să pună pe masă o cantitate echitabilă de resurse( si nu ma refer la bani ) și know-how, plus alinierea cu viziunea și multe altele. Iar legat de echipă, cred că este foarte important ca toți să fie aliniați în valori, personalitate, competențe și dorința de a crește.

Ai fost prezent la inițiative și hub-uri regionale precum INOTEK. Ce le aduce tinerilor din afara capitalei accesul la astfel de comunități de inovare?

Cred că cel mai valoros lucru pe care l-am primit a fost șansa de a cunoaște oameni.

Care crezi că este cea mai mare barieră pentru tinerii din Moldova când vine vorba de a-și lansa propriile proiecte?

Pot vorbi doar din experiența mea și din ce am văzut la alți tineri cu care am lucrat. Și, sincer, cea mai mare barieră nu e nici lipsa de bani, nici lipsa de competențe. E frica.

Frica de a face - adică de a începe înainte să fie totul perfect. Frica de a vinde - de a spune cu voce tare „asta am construit eu și cred că are valoare". Frica de a bate la ușa unei companii, de a scrie primul mesaj, de a cere o întâlnire. Sunt lucruri care par mici, dar exact acolo se opresc majoritatea. Nu la partea tehnică, ci la momentul în care trebuie să te expui.

Cred că vine și dintr-un mediu în care greșeala e tratată ca rușine, nu ca etapă. Am crescut cu întrebarea „ce-o să zică lumea?" și cu ideea că e mai sigur să ai un loc stabil decât să încerci ceva al tău. Se adaugă și faptul că avem încă puține modele vizibile - puțini oameni pe care să-i vezi și să-ți zici „el a pornit de unde sunt eu acum". Când nu vezi drumul făcut de altcineva, ți se pare că nu există.

Și mai e ceva: mulți tineri de la noi gândesc mic pentru că se raportează doar la piața locală. Dar realitatea din 2026 e că un tânăr din Chișinău poate lucra cu un client din Berlin sau din Austin la fel de ușor ca unul din Varșovia. Bariera nu mai e geografia, ci mindsetul. Dacă îți setezi ambiția la nivelul unui oraș de 500 de mii de oameni, acolo o să rămâi. Dacă ți-o setezi la nivel global, măcar ai o șansă.

Ce am înțeles, însă, e că frica nu dispare. Nu ajungi într-un punct în care nu-ți mai tremură mâna înainte să apeși „send". Doar înveți să acționezi cu ea de față. Primul „nu" doare, al zecelea e informație, al sutelea nici nu-l mai ții minte. Toți oamenii pe care îi admir azi au trecut prin aceeași fază - diferența e că ei au continuat să bată la uși.

De asta cred că, în final, nu talentul separă oamenii. Talent e destul în Moldova - am văzut tineri extraordinari care nu au lansat niciodată nimic. Ce separă e cine trece peste frică și cine nu. Și vestea bună e că asta nu e ceva cu care te naști. E o alegere pe care o faci de fiecare dată, de la zero, în fiecare zi.

Iar ca să trecem de la blocaje la fapte: ce sfat le-ai da celor care amână sau se tem să facă primul pas?

Sincer, nu știu dacă am destulă experiență ca să dau sfaturi. Sunt încă în mijlocul drumului și mai am mult de învățat. Pot doar să spun ce am observat la mine și la oamenii din jur.

Iar ce am observat e că totul se reduce la cât de mult îți dorești, de fapt, lucrul acela. Nu la nivel de „ar fi frumos", ci la nivel de „nu pot să nu-l fac". Pentru că amânarea, de multe ori, nu e lene și nici frică pură e un semnal. Când îți dorești ceva cu adevărat, găsești o oră la 6 dimineața sau două ore după serviciu. Când nu, găsești motive. Și e în regulă să descoperi că nu-ți dorești suficient -mai bine afli asta acum decât după trei ani pierduți pe un drum care nu era al tău.

Dar dacă îți dorești și tot amâni, atunci singurul sfat pe care mi-l permit e: fă pasul cel mai mic posibil, azi. Nu planul pe cinci ani, nu strategia perfectă. Un mesaj trimis. Un apel dat. O pagină publicată, chiar dacă e urâtă. Motivația nu vine înainte de acțiune - vine după. Aștepți să te simți pregătit, dar sentimentul acela apare abia după ce ai început, nu înainte.

Și încă ceva: dă-ți voie să faci prost la început. Prima versiune a oricărui lucru e slabă - asta e normal, nu e un semn că nu ești făcut pentru asta. Diferența dintre cei care reușesc și cei care nu e rareori calitatea primei încercări. E numărul de încercări.

În rest, nu aștepta să dispară frica sau să apară momentul potrivit. Momentul potrivit e o poveste pe care ne-o spunem ca să mai amânăm o săptămână. Dacă chiar îți dorești începe prost, începe mic, dar începe acum.